Cum Facem? Seceta din Africa şi politica externă a României. Trecut, prezent, viitor. (Mirela OPREA)

In contextul recentei foamete din Cornul Africii, am re-descoperit un text care m-a pus (din nou!) pe unele gânduri… Iată câteva pasaje ale acestui text:

În Cornul Africii, pier tuberculoase râurile…

‘Cifrele erau tragice – peste o sută de mii de morţi ca urmare a secetei prelungite, iar fotografiile, deşi nu decupau decât secvenţe limitate ale dezastrului părea mai tragice decât cifrele tragice: pământul – o crustă crăpată de arşiţă, ca o imensă întindere din petice de lut; ciorchini de oameni sfârşiţi de sete în jurul unor fântâni secate; o mamă ducându-şi în spate copilul fără să ştie că s-a stins de mult; agonizanţi scheletici, piele pe os, ca supravieţuitori ai lagărelor de la Auschwitz sau Buchenwald; animale pur şi simplu uscate, transformându-se în praf… Vieţi arse, ochi sticloşi – şi o imensă, o gigantică rugă mută, desnădăjduită: apă, hrană, apă… (…) Deasupra celor opt state cuprinse în acestă zonă s-a pironit din nou, bătut în cuie de foc, un soare mistuitor, o arşită grea, de plumb încins. Din cele 30 de milioane de locuitori sunt direct ameninţaţi de foamete 7 milioane . In pericol de moarte. Pluviometrele au înţepenit la zero, sunt regiuni (…) unde n-a mai căzut, de doi ani, strop de apă. Aerul dogoreşte fierbinte sub bolta de jăratic a cerului, plantele (…) pier tuberculoase, râurile se închircesc şi dispar, putrede…Din nou se ridică o implorare mută, deznădăjduită: apă, hrană, apă….’.

Da, m-am socotit, bun text. O imagine face cât o mie de cuvinte, dar iată că în acest caz au fost suficiente fix 200 de cuvinte (le-am numărat!) pentru a reda tragica situaţie la fel de bine ca o imagine sau, de fapt, o serie întreagă de imagini. De câte fotografii ar fi fost nevoie pentru a reda pământul scorojit de secetă, copilul mort în braţele mamei, soarele ca duşman al vieţii, mulţimile disperate, animalele moarte, plantele ‘tuberculoase’, atmosfera de lagăr de exterminare? Limbaj precis, comparaţii surprinzătoare, metafore convingătoare, epitete multe dar nici mai multe şi nici mai puţine decât cele necesare, repetiţii bine gândite şi strategic plasate, informaţii tehnice dar şi profund ‘umane’, interesul clar al autorului pentru a stârni empatia cititorului. Of, mi-am spus, iată un text cu doar un an mai ‘tânăr’ decât mine, dar care din păcate e la fel de viu azi precum a fost acum 33 de ani.

România anului 1978: stat donator?

Publicat în Scînteia anului 1978, acest text descria seceta din regiunea Sahelului. Erau vremuri când România era altfel implicată în arena internaţională. Paradoxal, mult mai deschisă şi mult mai interesată de scena mondială decât este acum. După 1989 lumea României s-a micit considerabil, prin orientarea aproape exclusivă spre spaţiul aşa-zis euro-atlantic şi ignorarea completă a altor regiuni, cu tot cu ‘parteneriatele strategice’ care pe acea vreme purtau alte denumiri (ex. faimoasele tratate de pace şi prietenie).

Erau vremuri când România era considerată ca fiind un stat… donator (a se vedea spre exemplu rapoartele CIA pe www.foia.cia.gov). Un stat care oferea credite pentru dezvoltarea ţărilor denumite ‘în curs de dezvoltare’, care oferea burse pentru studenţi din acele ţări mai sărace, care participa activ şi prefesionist la sesiunile ONU unde se discutau problemele dezvoltării internaţionale, care uneori acorda ajutor umanitar de urgenţă, care trimitea în fiecare an câteva mii de specialişti ce lucrau în proiecte de dezvoltare în ţările respective. În anul despre care vorbim, România acorda Zambiei un credit de 50 de milioane de dolari pentru construirea unor fabrici de tractoare şi de confecţii şi pentru dezvoltare industriei miniere; angaja discuţii cu Benin pentru acordarea unui credit pentru dezvoltarea agriculturii, a industriei uşoare, a mineritului şi petrolului; în luna noiembrie încheia un protocol de colaborare cu Burundi în domeniul agriculturii, industriei şi mineritului; angaja negocieri cu Costa Rica pentru un protocol similar; în India punea bazele unei fabrici de ciment cu o capacitate productivă de 1500 tone pe zi şi deschidea o linie de asistenţă pentru dezvoltarea industriei petroliere, a unei linii de asamblare de vehicule, a alteia de produse chimice şi pielărie şi a uneia de produse electronice.

Desigur, toate acestea nu doar din considerente pur umanitare, de dragul dezvoltării ca atare, ci şi cu un ochi spre maximizarea propriilor avantaje comerciale, pentru promovarea mărfurilor româneşti, pentru deschiderea de canale culturale şi politice. De aceea, partea a doua a textului de mai sus, poate părea stranie, poate hilară sau chiar absurdă, cititorului de azi:

Tractoare pentru combaterea foametei

‘Şi nici o ştire despre vreun pod aerian care să transporte tractoare. Nici o ştire despre supercargoboturi aeriene care să debarce febril maşini agricole. Sau despre coloane motorizate care să aducă alimente, îngrăşăminte. Nici o dispută despre cine paraşutează mai multe detaşamente de agronomi, zootehnicieni sau hidrologi. Este secetă grea – secetă de asemenea ştiri. Situaţia este cu atât mai gravă cu cât cele 10 milioane de tone de grâu promise Sahelului în 1974 ca ajutor anual n-au rămas decât promisiune. Este drept, în locul tonelor de grâu au fost trimise Africii, în anii aceştia, de pretutindeni, alte ajutoare. Multe tone, căci oţelul e greu. Ei, dacă plugurile ar fi remorcate  de blindate. Sau dacă ţevile de tun ar putea fi folosite ca ţevi pentru irigaţii. Ori dacă populaţia s-ar hrăni cu muniţii. Sau dacă norii negri ai încordării ar fi de ploaie… Seceta n-ar mai ridica nici o problemă pe continental Africii. Dar irigaţiile se pot face numai cu apă. Numai şi numai cu apă. Nu cu sânge.’

România avea de exportat tractoare şi maşini agricole, aşa că propunea combaterea secetei cu ce avea… şi dacă tractoare avea, tractoare propunea… No comment.

10 EUR pentru viaţa unui copil…

Dar dincolo de asta… paralela rămâne. Azi citim că în Cornul Africii, rebelii islamici ai grupării Al Shabab, apropiaţi ai mişcării Al Qaeda, îi forţează pe oameni să rămână în satele lor, în loc să plece spre taberele de refugiaţi unde ar putea primi ajutor de urgenţă; împiedică organizaţiile umanitare să distribuie ajutor umanitar în zonele controlate de ei; acuză ONU că ‘politizează’ tragedia umanitară; terorizează deja de patru ani o regiune la marginea deşertului geografic şi instituţional, unde nu cade nici un strop de ploaie de doi ani…

Si totuşi la Dabaab, doar unul dintre centrele de refugiaţi, ajung zilnic mii de oameni. La Dabaab au găsit adăpost, apă şi hrană circa 400.000 de mii de persoane şi multe sunt pe drum. ONU a estimat că este nevoie de 1,6 miliarde de dolari pentru a face faţă necesităţilor. Prin comparaţie, acum câţiva ani (2004) industria îngheţatei din Statele Unite era estimată la 21,4 miliarde de dolari. Şi de ce să ne surprindă asta, dacă o organizaţie precum World Vision poate să asigure hrana unui copil refugiat pentru suma de… 10 EUR / lună? Câte îngheţate ar fi asta?

Statele donatoare şi cetăţenii lor au început, deja de ceva vreme, să trimită ajutoare în regiune. Începând cu anul 2007 România a redevenit stat donator. Statele prioritare ale României, în ceea ce priveşte asistenţa oficială pentru dezvoltare, sunt: Republica Moldova, Georgia şi Serbia[1]. În mod evident, ţările în curs de dezvoltare nu mai reprezintă o prioritate pentru politica noastră externă, deşi foarte adesea ne amintim şi vorbim, mai ales în contexte neoficiale, despre ‘capitalul de simpatie’ al României în aceste ţări.

Să ne gândim…

Dar oare este înţelept să cantonăm politica română de cooperare pentru dezvoltare în zona vecinătăţii imediate? Mai mult decât răspunsuri, am întrebări care dau ghes. Iată câteva dintre ele: Ce putem face / pentru / împreună / cu toate acele asociaţii ale foştilor studenţi africani care au studiat în România şi care în cancelariile, companiile şi guvernele ţărilor în curs de dezvoltare vorbesc (şi poate chiar simt) româneşte? Ce putem face cu toţi acei experţi români – probabil acum la pensie – depozitari ai unor experienţe uimitoare, care au lucrat în proiecte de dezvoltare în lumea largă? Cum facem ca politica noastră externă să fie mai relevantă şi mai adaptată vremurilor (globalizate) în care trăim? Cum facem să înţelegem că bunăstarea unei naţiuni – deci a fiecărui cetăţean – depinde într-o măsura foarte mare de felul cum se poziţionează ea în arena internaţională? Cum facem să înţelegem că acum relaţiile cu Uniunea Europeană sunt mai degrabă chestiuni de politică internă, în timp ce politica cu adevărat ‘externă’ se face în ‘lumea largă’? Mai ales, cum ştergem complexele pe care le avem faţă de faptul că înainte de 1989 România a avut poate o bună politică externă, promovată însă de un rău dictator? Cum facem să recuperăm, aşa cum au făcut şi polonezii, cehii sau ungurii, (măcar) unele pieţe, unele relaţii, unele parteneriate? Cum facem să…

…angajăm un dialog public…? care să conducă şi spre alte întrebări, dar şi spre unele răspunsuri. Argumentate! Mai ales de argumentate, cântărite, judecate, convingătoare, imprevizibile, nesperate, tâlcuitoare, vizionare, ascuţite dar ne-burzuluite, elegante, şirete dar nu perfide…. este nevoie. De la foşti şi actuali diplomaţi, de la reprezentanţi ai mediului academic (studenţi, cercetători, profesori), ai societăţii civile, experţi în dezvoltare internaţională, călători pasionaţi de zări îndepărtate, reprezentanţi ai unor companii româneşti cu ‘ramuri’ pe alte continente, ingineri, profesori şi alţi specialişti care şi-au exercitat profesiile (mai recent sau mai demult) în ţări în curs de dezvoltare, voluntari internaţionali, pensionari ai MAE, ai departamentului de comerţ exterior şi altor instituţii româneşti cu deschidere externă, copii şi tineri care înţeleg poate mai multe decât noi despre mizele globalizării, oameni de orice fel care atunci atunci când privesc la ‘România pe harta lumii’, se uită nu doar spre Vest, ci şi spre Nord, Est şi Sud. Poate cu puţină nostalgie, speranţă, stupoare, curiozitate, îngrijoare, gânduri bune se va scrie scrie in sectiunea pentru comentarii despre experienţe şi reflecţii personale, despre politica externă a României aşa cum a fost ea în trecut, este în prezent şi va fi în viitor.

De asemenea, dacă printr-o ciudată întâmplare, autorul sau apropiaţi ai autorului articolului citat văd aceste rânduri, le transmit interesul şi invitaţia mea de a stabili un contact peste timp şi… regimuri politice.

Despre autor: Mirela Oprea este Preşedinte ARCADIA – www.arcadianetwork.org si Senior Liaison Manager World Vision Middle East & Eastern Europe. De asemenea este absolventă a Universităţii din Bologna, unde a scris o teză de doctorat cu titlul: Development Discourse in Romania: From Socialism to EU Membership. Lucrarea este disponibilă online.